“A fi tânăr nu e o scuză, ci o responsabilitate.” N. Iorga

 

În cadrul relaţiilor sociale, atât în acţiunile constructive, cât şi în cele cu un caracter negativ, concură mai mulţi factori. Fapt pentru care o analiză temeinică a interacţiunilor socio-culturale impune examinarea sincronică a cauzelor/efectelor. Numărul incidentelor, cu urmări grave, din interiorul perimetrelor şcolare şi nu numai, incidente mereu în creştere, necesită o cercetare atentă, îndelungată. Elementele determinante în această analiză devin astfel toate aspectele ce conturează orizontul social al tânărului, educaţia sa: familia, grupul de prieteni, şcoala, mass-media etc.

Tinerei generaţii, parcă prea “postmodernistă”, necontemporană cu sine însăşi, îi lipseşte un minim reper în baza căruia să poată construi. Vorbim şi de reperele subiective, motivaţionale care te pot face să crezi în sensul pasului înainte. Cu familii destrămate, cu părinţi plecaţi în alte state, fără afecţiunea specifică vârstei, sub imperiul conflictului dintre generaţii, a transformărilor organice radicale şi a nevoilor imediate, într-o societate prea grăbită, obligaţi să se integreze în sisteme în care nu pot crede, îmbătrânesc adolescenţii. De unde şi nevoia lor acută de a răzbate, de a ieşi deasupra acestei realităţi, şi setea de extravaganţă, de atitudini extreme schiţând paroxismul. Atitudini erijate într-un nonconformism pliant perfect pe sângele tânăr şi cultivat gratuit de media.

Şi în atari condiţii, semnele de întrebare ridicate asupra acestei generaţii sunt legitime. De ce oare limbajul are un puternic substrat violent ce abundă în trivialităţi: două cuvinte şi trei organe genitale?! Limbajul (articulat!) ca formă de comunicare interumană, ca formă de tezaurizare, a ajuns reductibil la expresii consacrate de greii culturii underground, suburbană în marea sa parte, grei care nu mai contenesc să ne vorbească despre… realitate! Realitatea cui, am cuteza să întrebăm şi pe cine reprezintă realitatea respectivă?… Adeseori adolescenţii se risipesc într-un mediu imund irizat de alcool, tutun, droguri, sex (ca şi cum instinctele n-ar putea să ne trezească decât pasiuni facile, consumabile) fără intuiţia consecinţei. Atitudinile sunt uneori atât de abrutizate încât ne duc cu gândul la un primitivism dezolant, la ideea că omul secolului XXI este un om obosit, înfrânt, comun şi… singur. Remediul, mijlocul de refacere, fiind tocmai distrugerea ca formă a divertismentului, având finalmente ca fond principial, cultural extravaganţa celor ce au dobândit mulţi bani fără eforturi intelectuale considerabile. Astfel, indiferenţa tinerilor faţă de o axiologie elementară, faţă de respectul reciproc (calitate rarissimă la tânărul cu false pretenţii) atestă lipsa unei educaţii, educaţia omului de a fi om şi face manifestă nevoia sau dreptul omului de a fi apărat de sine însuşi. Prezumtivele acuze aduse tinerilor nu se pot justifica la nesfârşit cu explicaţia revoltei tinereţii biologice. Când tânărul se simte activ, dornic să iasă din anonimat să o facă prin vocaţie, printr-un concret creator, prin el însuşi, netrişat de curentele vremii. Elanul acestui comportament fervent nu trebuie înfrânat în esenţă ci în expresie. Nu trebuie frânat, ci mai degrabă canalizat; se resimte necesitatea susţinerii mimetismului, educării acestuia.

A ne feri de dogmatism, de absolutizări se impune şi, spunând asta, accentuăm ideea că, din fericire, “generaţia băga-mi-aş” nu înglobează totalitatea tinerilor din zilele noastre, existând excepţii ce pot schimba, transforma semnificativ societatea. Ideea centrală a acestei opinii fiind aceea că există o disciplină a limitelor existenţei umane care ne fereşte de erori, de atitudini ce contravin poziţiei noastre verticale. Socialmente vorbind, existenţial, omul nu este şi nu poate fi posesor de întreguri dar omul poate tinde spre ideal…

A reduce tinerii la probleme, statistici negative este greşit fundamental. Cu atât mai mult cu cât realitatea, în complexitatea ei istorică, ne relevă, în astfel de cazuri, că nu există vinovăţii singulare. Premise ce obligă la o mai mare deschidere a tuturor celor implicaţi, la o comunicare eficientă, reală şi, deopotrivă, la dinamizarea educaţiei prin ancorarea ei în necesar.  Bunăoară, un curs opţional de jurnalism care să ajute la distincţia dintre ficţiune şi realitate ar fi binevenit. Cum binevenită ar fi punerea la punct a unui cabinet de asistenţă psihologică în care elevii să poată afla un sprijin în oameni calificaţi să îl acorde. De asemenea, diversificarea programelor extraşcolare ar putea atrage tinerii prin latura ludică spre educaţie fiind încurajat atât efortul individual, cât şi cel colectiv. Pentru cei mai mulţi tineri înlăturându-se şi astfel ideea nefastă că şcoala e un loc de detenţie şi cel mai adesea între profesori şi elevi se duc lupte de gherilă într-un partizanat care nu se poate înţelege…

Încheiem, citându-l pe mereu tânărul şi răzvrătitul Emil Cioran cu „înjurătura este o descărcare metafizică”, punându-ne totodată întrebarea firească toate aceste descărcări metafizice pe cine încarcă?

C r i s t i n a  M.

          Acum câteva zile era încă o toamnă caldă, ruginie, cu o căldură molcomă, calină, cu miros de frunze proaspăt căzute în grădină. Mă îndreptam spre şcoală şi privirea mi-a fost atrasă de un grup de tineri ce treceau pe lângă nişte fete, în curtea liceului. Am urmărit cu încântare şi nostalgie schimbul de priviri complice şi zâmbetele. Gândeam „ce frumos te poţi îndrăgosti la vârsta asta!”. Gândeam, de asemenea, ce repede ne plictisim de a fi tineri, ne grăbim „să creştem”, apoi tânjim iarăşi să fim adolescenţi.

          Toate se leagă în perioada asta, într-un sublim şi nebănuit subînţeles, căci e vârsta intensităţii, vârsta iubirilor fulgurante, vârsta viselor grăbite şi a nostalgiilor abisale.

          Acum, fiecare zi e o mică viaţă începând cu rutina minunată de a fi om şi continuând cu ireversibile trăiri tumultoase. E timpul asumării curajului, libertăţii de „a fi tu”… sau poate timpul dezamăgirii, aşteptării, frustrării.

          Poate că eşti la vârsta când sfaturile nu te învaţă, când erorile te conving… când pentru a fi ca ceilalţi crezi că e necesar să le imiţi gesturile. Nu te lăsa umbrit de gândul că eşti altfel, că nu eşti acceptat, că nu te adaptezi regulilor lor… în fond, nu contează decât supravieţuirea cu tine însuţi. E bine să ştii că prietenii nu sunt cei ce te ajută să fii diferit, ci aceia ce te acceptă aşa cum eşti.

Lucrurile sunt accentuate, acutizate în această perioadă debusolantă, când totul se rezumă la cum eşti tu în ochii celorlalţi.

Este timpul verbului contează.

Contează cum te-ai îmbrăcat azi, cum îţi stă părul, dacă el/ea ţi-a zâmbit sau te-a ignorat.

Contează  să laşi timpul să curgă în ritmul lui, să nu grăbeşti, să nu forţezi schimbarea.

Contează încrederea ce se câştigă greu şi se pierde repede.

Contează  enorm dacă prietenii îţi sunt aproape, dacă ai prieteni sau te „închizi” afişând indiferenţa, una teatrală.

Contează să te dăruieşti, să ştii cum şi cui să te dăruieşti.

Contează  să ai părinţi, care, dincolo de încrâncenarea zilei, văd copilul de lângă ei…

Contează  începuturile: măsura cu care te arunci în viaţă sau lipsa acestei măsuri; alcoolul, dragostea, suferinţa, sexul sunt experienţe limită ale omului. Cunoaşterea frontierelor face diferenţa între aventura libertăţii şi regresul către o viaţă mizeră închisă sub lacătele vulgarităţii. “O libertate fără limite, ucide libertatea” H. Balzac

Adolescenţa este o treaptă a existenţei, la a cărei amintire te vei întoarce mereu. Depinde de tine cum vrei să o vezi peste ani: o cameră închisă în care intri rareori, din greşeală, sau portul tău în caz de furtună.

C r i s t i n a   M.

CIULEANDRA. Obsesia dansului

După ce, într-un moment de rătăcire, şi-a ucis soţia, Puiu Faranga (Ion Riţiu) e internat de tatăl său, un ministru influent, într-un sanatoriu. Dar, în loc să simuleze nebunia, tânărul dezvăluie, pradă remuşcărilor, tainele căsniciei decise de tatăl său.

Mădălina (Anca Nicola) i-a cucerit inima, dar l-a şi adus în pragul nebuniei din cauza barierei pe care a ridicat-o între ei. Pacientul îi mărturiseşte adevărul psihiatrului Aioanei (Ştefan Iordache) care, printr-o coincidenţă, originar din satul fetei, a fost îndrăgostit şi el de ea.

Refuzând să scape de osândă prin simularea nebuniei, Puiu se declară gata să-şi ispăşească pedeapsa, iar, în lipsa sprijinului moral din partea doctorului său, acesta se spânzură.

Filmul, ecranizare a romanului omonim al lui Liviu Rebreanu, spune povestea tânărului Puiu Faranga (Ion Ritiu) care şi-a ucis soţia, Mădălina (Anca Nicola), şi este internat de tatăl său într-un sanatoriu, din dorinţa de a-l scăpa de pedeapsă.

Axat în primul rând pe diferenţa dintre „sângele limfatic“ al bogatului orăşean şi cel puternic al tinerei ţărănci menite să-i fie soţie, pelicula are scene memorabile ale relaţiei pacient-medic (Ştefan Iordache).

Ritmul infernal al „Ciulendrei“ serveşte drept accent atât în dragostea lui Faranga pentru Mădălina, cât şi în retrăirea întregii poveştii de către eroul internat.

Romanul omonim al lui Liviu Rebreanu, considerat de critica literară, la apariţia lui, una dintre operele mai puţin reuşite ale scriitorului, a mai fost ecranizat în 1930, de regizorul german Martin Berger. Filmul lui Sergiu Nicolaescu atenuează analiza nebuniei, realizată de Rebreanu, şi reuşeşte un tablou de epocă bine construit, cu personaje complexe. Actorii Ion Ritiu şi Anca Nicola au fost „cel mai frumos cuplu al anului“ la Festivalul de la Karolovy-Vary din 1986, unde „Ciuleandra“ a reprezentat România.

Mi-e gândul oprit de repetiţii, ce curg dintr-o memorie a sufletului.

- Ce exterioară mi-e clepsidra de pe masă.
- Oare prin ea chiar se scurg, secundele înaintării mele? Nu, e doar nisip.
- Orice eşec, dramă, iubire, împlinire reprezintă o trecere. Iubirea nu e trecere uneori e şi permanenţă.
- Înaintare? Care înaintare?
- Ce fel de trecere?
- Clepsidra de pe masă?

Mă macină gândul meu statuar într-o inexistenţă conservată de ceasornicul domnişoarei Havisham.

- Adică?
- Uit de serpentinele cioburilor…
- Nimic nu e bine. Atunci care-i antonimul lui nimic? Vreau să-l trăiesc.
- Totul?! Nu, nu, e tot la fel un adverb cantitativ. Se va epuiza cândva.
- Silabisesc organic secunda. Aşteptarea – cel mai ingrat timp.
- Aştept să intru la cabina de schimb să-mi probez rochia.
- Eu aştept să mor să-mi probez ce am fost. Aş vrea să mi se aplice pe cruce anii şi între ei nu vreau cratima. Timpul meu petrecut în acel interval e viaţa. Nu, nu doar o simplă liniuţă. Ce să înţeleagă oamenii că în existenţa mea au fost mereu spaţii? Ce vor crede ei, oamenii? Dar nu vreau nici locul liber între ani. Între anii mei să puneţi zâmbete că prea au fost lacrimi.
- … O bătrână s-a sinucis ieri. Necropsia a relevat cauza morţii ineluctabile: bătrâna suferea de ziduri în inimă, o afecţiune gravă reflectată într-un comportament psihic labil… Asta a fost explicaţia lor. Restul l-a făcut cuţitul. Despre el de ce nu spune nimeni nimic?
- M-am uitat la un om ce nu mai credea în nimic. În loc de ochi îi crescuseră două răni, ce-i sângerau când privea lumea.
- … Simţul umorului dragul meu, te ajută să pui laţ neîmplinirii…
- Ce absurd, iar am văzut un om obez! Ar trebui să se simtă umiliţi de ei înşişi că nu devin de două ori oameni în spirit, ci în fizic.
- De parcă oamenii văd altceva decât trupul lucrurilor.

Spun că iubesc şi în ochii oamenilor mă descalific ca om.

- !Iubesc! – predicat al neşansei…
- Întreb un prieten vechi ce mai face. Mă suspectează de indiscreţie. Şi atunci plec mai departe. Tot mai bine e cu mine… Eu nu mă suspectez decât de vreo boală.
- Aş vrea să vindec oamenii de nostalgie. Când încep, sindromul ăsta mă copleşeşte dintr-o dată. Auzi, tu mă asculţi?
- … Da! uite păsările încep să-şi pregătească aripile şi gândul pentru plecare. Se aude vânt de toamnă.
- Eu vorbeam de nostalgie… Ai cunoscut-o?
- … Da, păsările! Ele ascund mereu ceva din înalţimi.
- Nu, nu îţi vorbeam de păsări!
- Mi-ai aruncat o provocare…
- Oricum nu mai contează.
- Ieri am fost la Biserică. Era aproape pustie. Paşii oamenilor la acel timp se îndreptau spre alte deveniri. Am îngenuncheat într-un colţ. În faţa mea într-o icoană Mântuitorul aştepta. Rugăciuni de început, împotmolite în absenţă, în netrăire şi apoi gândurile ce curgeau în liniştea mea. Îmi plângeam nimicnicia fără lacrimi uşor, aproape stins, cu ochii închişi. Halucinant, un zgomot brusc m-a smuls din preaplinul tumult. În spatele meu, un bărbat îşi retrăsese mâna din geanta mea răsfirată pe un scaun din strană… Să fii fost rugăciunea lui?!… Hm! un om îngenuncheat în rugăciunea trădării. În ochii acelui om am văzut pentru prima dată răul.
- Când vorbeai de păsări… Mi-ai spus că nu sunt păsări…
- Ţi-am spus că nu mai contează. Ce-ţi spune ţie hazardul?
- Vorbeai de oameni, nu-i aşa?
- Da.
- Şi plecarea?
- Înainte de plecare e vântul de toamnă.
- Am întâlnit un cerşetor cu vocaţie prăbuşit într-un colţ de stradă. Peste el trecea nepăsarea oamenilor. Şi atunci s-a ridicat: “acum sunt liniştit, şi eu sunt asemeni lor”, nu mai există nici vină şi poate nici milă.
- Nu-mi spui nimic nou. Eu am întâlnitpe stradă un orb ce cu o mână întinsă implora trecătorii, cerşind o parte din întunericul lor. N-a primit nimic. Atunci orbul a strigat: “eu văd că nu vreţi să mă ajutaţi!”.
- Într-una din zilele mele şi eu m-am întâlnit cu cineva: cu timpul meu. Şi-atunci l-am recunoscut: “E timpul meu”. M-am dovedit prea posesiv căci nu prea a sălăşluit în drumul meu.
- Iubirea e un sentiment inexigibil. Prin generalizare a devenit mediocru.

Străbat interjecţia luptei dintre oameni şi eu iar la sfârşit semnul întrebării…

- … Şi începutul…
- Începutul n-a fost timp, a fost geneză de sentimente. Oamenii au inventat ceasul pentru a ţine veşnicia într-o cutie cu cifre.
- E greu, e trist… e devastator să fii om dar e suprem atât cât poate fi supremul omenesc. Cine sunt, ce vreau, ce pot să fiu, ce n-am putut să fiu? Nu ştiu de unde să încep! Nu ştiu ce să încep! E ca şi când totul ar fi acel punct pe care nu-l pot găsi. Un punct suspendat ce poartă stigmatul rătăcirii mele. Merg în derivă… spre mine. Sau poate spre sufletul meu. Din fericire, sufletul nu se poate opri. Nu se poate opri acolo unde omul îşi abrutizează eul prin acţiune. El merge, trece prin timp în acelaşi trup, care i-a mutilat fiinţarea. E o separaţie tristă între om şi acel univers numit conştiinţă. Îmi plec privirea în pământ, să fiu pământ… Acolo la acel nivel totul e încă spre devenire, nimic nu e prins într-o ipostază. Mai mult de o viaţă… Norii se scurg spre marginea lumii.
- Ai cunoscut vreodată disperarea?
- Când o silabă poate spune un chin nemărginit, mă pierd printre cuvinte.
- Nu prea ştiu eu ce trebuie să caut…
- Nimeni nu ştie… fiecare caută în felul său. Şi negăsirea poate fi o soluţie.
- Adică eşecul?
- Nu, doar neşansa.
- Neşansa de-a fi om. Neşansa, nu. Supremaţia.
- Există totuşi o inadvertenţă a destinului: cutia Pandorei, ascunde uneori şi fericirea.
- La fel de putredă ca tot ce-n lumea asta-i efemer. Ce trist e acest pământ în care noaptea poposeşte mirâdu-se neîncetat că întâlneşte atâta întuneric. Pământul tresaltă în agonie sub paşii pierduţi.
- În fiecarezi Dumnezeu pune pe cer un nou răsărit. Chiar şi în zilele cu furtună…
- Furtuna răscoleşte teama în om şi-n pământ.
- Doar omul a fost plămădit din pământ. Or fi şi momente în care de-aceleaşi furtuni se lasă străbătuţi.
- Nu. Pământul n-are puterea să strige, iaromul nu areputinţa tăcerii.
- Crezi că acest pământ ţi-a fost cândva trup?
- Mă întrebi de cred?
- Şi-atunci de unde a apărut carnea?
- Îndoiala în adevăruri fundamentale sună precum teoria copacilor ce cresc cu rădăcinele spre cer.
- N-am înţeles! De ce carne şi nu pământ?
- Pentru că suflul vieţii nu va fi niciodată înţeles de o făptură plămădită din pământ şi vis.
- Nu cunosc nimic din toate astea…
- Cunoaşterea n-ar împlini nimic.
- Şi să simt e prea târziu.
- Acest din urmă timp “târziul” îşi va găsi cândva chemarea şi-n simţire, numai uşile… uşile, să nu fie închise…

Părăsesc spaţiile întregindu-mă eteric, organic în alte dimensiuni mai puţin pământeşti. Mă întorc vinovat. Iar am greşit drumul.

C r i s t i n a   M.

[Limba Română] [Românism] [Jurnalul Naţional]

 

[sursa]

  O satiră incisivă la adresa umanităţii şi surprinzător de actuală chiar şi după trei sferturi de veac de la apariţie, Gog (1934) este considerat una dintre cele mai reprezentative lucrări ale lui Papini, cititorul regăsind aici cu plăcere ironia muşcătoare din Un om sfârşit, dublată de un umor cuceritor. Atribuindu-şi rolul de simplu traducător şi editor al acestor însemnări uluitoare ce îi sunt încredinţate întâmplător şi pe care hotărăşte să le publice cu titlul de lecţie morală la adresa societăţii moderne, Papini introduce în scenă un personaj cu o înfăţişare stranie şi un nume cu rezonanţe biblice cutremurătoare: Gog, milionarul semisălbatic, extravagant, care e dispus să încerce orice experienţă în stare să-i alunge plictiseala şi care îşi petrece viaţa călătorind în jurul lumii şi ascultând istoriile cele mai absurde şi mai nebuneşti. sursa:

          Luna aceasta Octavian Paler ar fi împlinit 83 de ani, însă acum nu putem vorbi decât la timpul trecut despre cel care în mai 2007 „s-a mutat într-o stea”. In urmă cu doar câtva timp, în octombrie 2004, oraşul Târgu-Jiu găzduia pentru un scurt popas cultural o personalitate marcantă a vremii, pe Octavian Paler. Evenimentul a fost întâmpinat de oameni ai culturii gorjene, precum Ion Cepoi, Valentin Taşcu, Alexandra Andrei, Elena Roată, în sala Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” ticsită de tineri iubitori de literatură. Vizita la Târgu-Jiu a fost prilejul de a lansa la acea vreme „Autoportret într-o oglindă spartă”, carte ce se integrează memorialisticii, acea „soră vitregă a literaturii”. Nu îmi propun acum sa realizez o recenzie a acestei cărţi (poate o voi face cu altă ocazie), ci doar sa consemnez un mare act de cultură petrecut în urbea noastră.
          Dialogul a fost generat desigur de semnificaţiile cărţii, fiind o pârghie de catifea înspre viaţa comună, de zi cu zi a celor ce îşi consumă destinul sau îşi trăiesc viaţa, în măsura în care resorturile acestei scrieri se regăsesc într-o problemă mai veche: ce lasă în urma sa O.P.? O biografie? Sau un destin? Oglinda devine forma metaforică a memoriei. Este o „oglindă spartă”, deoarece trecutul este prea fragmentat pentru a fi redat integral prezentului. Cioburile ( a se citi „clipele trăite, amintirile”) devin astfel expresia unor piese ale unui puzzle neterminat.
          Simplitatea si naturaleţea gesturilor eseistului, dar si vocea caldă, pregătită parcă pentru a face confesiuni au creat momente de sinceră comunicare. „Pentru a vă explica mai bine de ce mă simt emoţionat în aceste momente, şi într-un fel surprins – spunea in acel octombrie plin de melancolie O. P. – daţi-mi voie să vă povestesc ceva: am transmis un comentariu unui post de radio, gânduri legate de un fapt divers: în comuna Moneasa, judeţul Arad s-a deschis o librărie. Dar această librărie are un specific – librarul este orb. Acest librar care poate doar să audă (are o fonotecă de peste 30.000 de titluri) a deschis librăria şi a declarat: «Nu m-a interesat niciodată să fac bani din cărţi. Faptul ca nu văd nu este un motiv de îngrijorare pentru siguranţa cărţilor. Cine mai fură azi cărţi?!?»”. Acest lucru îi provocase lui O.P. trei gânduri: 1. conform unor date statistice, numărul cititorilor virtuali în România este de 100.000. Concluzia ar fi că multe milioane de compatrioţi pot trăi foarte bine fără carte! 2. obiectivul librarului este unul de suflet. Orbul nu vrea să facă bani într-o societate în care banul este ridicat la rang de valoare. Azi banii ţin loc de bun simţ, de valoare. 3. cine mai fură azi cărţi? Trebuie să-i dăm dreptate. Se fură cabluri electrice, şine de cale ferată, speranţe, orice, dar cartea nu mai e în România nici măcar un lux, e doar o marfă fără valoare. Tocmai din aceste motive, O.P. se simţea atunci obligat la o erată: „ori Târgu-Jiu este un oraş nespecific României, ori cei care evaluează numărul cititorilor la 100.000 se înşală!”
          Momentul a reprezentat un bun prilej pentru cel plecat cu mult timp înainte din mitologia sacră a unui sat pe nume Lisa de a face, cu obiectivitatea analistului Paler, o diagnoză a societăţii în care trăim. Cu tristeţe in glas spunea ca „tinerii sunt ghidaţi de o busolă în care Nordul e înlocuit cu Euro. Ei nu mai au nevoie de idealuri, nici de caractere”. Un lucru dureros pe care in mod normal nu îndrăznim să-l rostim, pentru ca lezează. Lezează orgolii. Cu aceeaşi ocazie a prezentat o evoluţie a barbarului. Barbarul venea odinioară calare, îmbrăcat cu piei de animale. Neobarbarii de azi nu vin din afara cetăţii, ci sunt înăuntru. Neobarbarul a evoluat, schimbând calul cu mercedesul, iar pieile de animal cu hainele croite la firme de lux. Diferenţa? Barbarul era analfabet, în vreme ce neobarbarul are diplomă. Totuşi, grosolănia e aceeaşi; au oroare de cultură: o acceptă, o tolerează, dar dacă poate să agonizeze, mai bine aşa.
          În ceea ce priveşte poiesisul cărţii, autorul mărturisea: „cartea am scris-o pentru mine, dintr-o nevoie a mea de a mă privi cât mai aproape de adevăr înăuntrul meu“. Cât de departe merge sinceritatea? Sinceritatea absolută e imposibilă. Pudori, temeri, chiar când suntem singuri vrem să părem mai buni decât în realitate. Rousseau spunea: „pot să mă recunosc orice mă învinovăţeşte, nu pot însă a recunoaşte ce mă face caraghios”. Definindu-se ca specialist în paradise pierdute şi percepând melancolia asemenea lui V. Hugo, „ca fericirea de a fi trist”, O.P. afirma că nu putea să nu se refugieze în amintiri, pentru că nu putea să facă abstracţie de propriile-i obsesii. Nevoia de confesiune este astfel justificată, deoarece fiind un introvertit, aşa cum însuşi se caracteriza, nu avea cum să scape de propriul sau eu. Fiecare om are haosul său personal, iar a te privi într-o astfel de oglindă reprezintă singurul mijloc de a pune puţină ordine. Cartea reprezintă o parte din sufletul autorului, un suflet sensibil ce a vibrat dramatic la timpurile si timpul în care a trăit. În ce măsură se justifică tonalitatea confesiunii personale rămâne posterităţii să judece.

M a r i n e l a    P î r v u l e s c u

              Primul târg itinerant de carte din ţară iniţiat de Jurnalul Naţional, sub deviza Biblioteca pentru Toţi vine în oraşul tău ajunge şi la Târgu- Jiu. Mari autori români vor fi prezenţi în perioada 20-24 iulie în Piaţa Prefecturii, într-un cort de 120 de metri pătraţi şi un vehicul promoţional măsurând 15 metri. Conform dnei directoare a Bibliotecii Judeţene “Christian Tell” din Tîrgu-Jiu, Alexandra Andrei, târgul se va desfăşura în intervalul 10.00 -21.00. Sursa: Impact In Gorj

În iulie s-au născut…

1.07.1941 – Ion Pop
2.07.1893 – Demostene Botez (m. 1973)
2.07.1893 – Luca I.Caragiale (m. 1921)
2.07.1926 – Octavian Paler (m. 2007)
2.07.1954 – Ioan Holban
3.07.1948 – Mihai Tatulici
5.07 1958 – Bogdan Ghiu
6.07.1947 – Gabriela Negreanu (m.1990)
8.07.1942 – Şerban Foarţă
9.07.1900 – Al. Graur (m. 1988)
11.07.1933 – Alexandru Ivasiuc (m. 1977)
12.07.1909 – Constantin Noica (m.1988)
15.07.1932 – Gheorghe Buzoianu (m. 1999)
16.07.1872 – Dimitrie Anghel (m. 1914)
19.07.1923 – Constantin Ţoiu
20.07.1943 – Adrian Păunescu
21.07.1808 – Simion Bărnuţiu (m. 1864)
23.07.1943 – Aurel Sasu
26.07.1939 – Cezar Baltag (m. 1997)
27.07.1921 – Eugen Coşeriu
29.07.1895 – Victor Ion Popa (m. 1946)
29.07.1912 – N. Steinhardt (m. 1989)
30.07.1934 – Ecaterina Ivasiuc (m. 2002)

           Alexandru Florin Ţene (n. 13 iunie 1942, Drăgăşani) este un poet, critic literar şi promotor cultural de origine română. Este fondator al Ligii Scriitorilor din România.
          ♦ Date biografice  Alexandru Florin Ţene s-a născut la 13 iunie 1942 în oraşul Drăgăşani, România. A absolvit în anul 1960 Liceului Teoretic din Drăgăşani şi în 1965 Institutul de Pedagogie din Baia Mare.
          ♦ Activitatea literară Redactor la publicaţiile: Lumina de pe Lotru, Flagrant, Cetatea Culturală, Curierul Primăriei etc. Debut în 1959 în revista Tribuna. Este iniţiatorul curentului literar – Proglobmodernismul [1].
          ♦ Volume publicate
• Ochi deschis, versuri, Editura Litera, Bucureşti, 1974
• Fuga statuilor, versuri, Editura Litera, Bucureşti, 1979
• Nucul dintre două veacuri, versuri, Editura l’Etoil d’Argent, Belgia, 1993
• Insula viscolului, roman, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000
• Vă somez, Domnule Doctor!, teatru, Ed. I.D. Sîrbu, Petroşani, 2003
          ♦ Premii literare
• Diploma de jurnalist european, oferită de Comisia Europeană, 1996
• Marele Premiu de Poezie, Uzdin, Serbia, 2000
• Premiu de Poezie al revistei Poesis – Festivalul Blaga, Sebeş, 2000
          ♦ Referinţe critice
Ion Arcaş, Veronica Balaj, Ioan Barbu, Teodor Barbu, Nicolae Benea, Petrică Birău, Ionel Bota, Petrişor Ciorbea, Ion Cristofor, Constantin Cubleşan, Dan Deşliu, Anişoara Dobre, Dumitru Huruba, Negoiţă Irimie, Ion Oarcăşu, Marin Oprea, Beniamin Pascu, Mircea Popa, Petre Petria, Ion Roşioru, Petru Scutelnicu, Dorin Serghie, Aurel Stamate, Adriana Stancu, C. Stănescu, Monica Stratulescu, Al. Stroie, Alex. Ştefănescu, Diana Tihu, Marin Tudor, Adrian Ţion, Laurenţiu Ulici, Magda Ursache, Nicolae Utica, Dumitru Velea, Mihai I. Vlad, Constantin Zărnescu etc

Noul curent literar: Proglobmodernul

          În câteva articole de analiză, pe care le-am publicat în diferite reviste literare, scriam că, atât critica literara cât si dezbaterile literare de azi trăiesc din amintirile comunismului. În contextul vieţii literare de astăzi , cu consecinţe incalculabile în educarea tineretului nostru este fenomenul de reciclare a „mastodonţilor” artificiali „umflaţi”, vinovaţi’că au făcut jocul puterii comuniste. Aceşti „mastodonţi” aduşi până la „genialitate” s-au folosit de relaţiile lor pentru a-şi publica aberaţiile postmodern’iste, de a beneficia de multe facilităţi materiale, în timp ce masa mare de muritori suferea cele mai cumplite lipsuri.
          Aceştia „jucau” si mai joacă şi’azi destinele literaturii române, impunând „valorile” şi ierarhiile artificiale, conform mentalităţii implementate de comunism, de care nu se pot debarasa. Ab initio, trebuie să spunem că, în perioada comunistă când era în vogă post-modemismul, care, prin acel text abscons nu făcea decât jocul propagandei de partid, iar înţelegerea şi interpretarea operelor literare în raport cu societatea se făcea în funcţie de necesitatea propagandei.
          După evenimentele din decembrie 1989, când cenzura politică a dispărut, şi-a făcut simţită prezenţa un nou curent literar, pe care l-am denumit proglobmodernul, fenomen semnalat şi de Eugen Simion, dar care l-a denumit neinspirat „post-post-modemul” („Fragmente critice”, vol. II,1998). Acest nou curent aduce o prospeţime şi o descătuşare a ideilor, ştergând din calea lui artificialul din texte, atât de promovat de optzecişti, care au rămas nişte citaţi şi nu citiţi.
          Proglobmodernul vine cu încărcătura tradiţională din literatură, este o întoarcere pe jumătate de modernism, nu neglijând un adevăr; că între maximum de conştiinţă posibilă şi această conştiinţă umana nu e doar o diferenţă cantitativă; conştiinţa umană aduce în formarea eî decalajul dintre o existenţă în sine (chiar şi privilegiată) şi o existentă pentru sine, între existenţa unui om în societate şi existenta unui om ca umanitate.
          „Noul curent promovează opere ale căror univers corespunde unei viziuni asupra lumii, în sensul de realitate istorică determinată, ca echilibru dislocat în virtutea unor existenţe ale grupurilor sociale şi politice. (Dar, vai de literatura care face jocul numai unui grup social şi politic.) În acest context, sunt reviste ca: „Dor de Dor”, „Viaţa de pretutindeni”,”Oglinda literara”, „Sinteze literare”, „Nova provincia Corvina”, „Eminescu”, „Curierul literar” etc, care promovează literatură ce se încadrează în curentul proglobmodern. Acesta se caracterizează şi prin păstrarea şi promovarea specificului naţional, în contextul integrării
          În timp ce publicaţii cunoscute şi finanţate de Ministerul Culturii, Uniunile de creaţie au rămas în „vechi tipare”, promovând „mâzga” postmo-dernistă a generaţiei optzeciste a căror limbă „exprima” golul unei „glaciaţiuni” al sufletului uman, într-un text incoerent şi inexprimabil.
          Revistele mai sus amintite si criticii promovaţi de acestea feresc literatura de posibile influente negative ale presiunii politice şi de imobilismul academist. (Vezi: „Dor de Dor”, „Oglinda literară”, „Eminescu”, „Convorbiri literare” etc). Recursul la textele fundamentale ale umanităţii ne poate sprijini să desluşim modele trecătoare şi moduri problematizate ale condiţiei umane, ce străbat dincolo de conjuncturi si traversează epoci. Proglobmodernul promovează dreapta măsură între imobilismul esenţialist şi noutatea, care nu neagă continuitatea, ba o promovează, este în esenţă textul discursului ştiinţific al oricărui timp. Acest nou curent se dezvoltă sub implicativul „nihil novum sub sole” cu unele critici obiective, acceptând că „adevărul este întregul” (Hegel), dar privit din unghiul contemporaneităţii democratice, când post-mo-dernismul românesc apare ca o poziţie exprimată avânt la letre la’destinul actual al literaturii române, care, deja, a intrat în noul curent literar proglobmodernul. Acesta nu este străin de noile cuceriri ştiinţifice şi neuropsihice, este expresia îmbinării talentului exprimat prin semnul lingvistic corelat cu datul optic (în cazul artelor plastice) şi cel fonic (în cazul teatrului), î’n cadrul cărora conştiinţa ia act de ea însăşi prin elementele clasice/ moderne. Aş fi fost tentat să spun proglobmodernism, dar sufixul -ism îmi dă frisoane. Acest -ism, de la marxism, hitlerism, proletcultism, comunism, ceauşism, îmi aduce aminte de un secol al crimei. Aşa că îl eliminăm din termenul propus.
          În acest context, orice revista “ne-aliniata” devine o publicaţie de avangardă al proglobmodernului, prin însuşi faptul că publică autori ce promovează valorile noastre tradiţionale.
          Prin urmare, discursul proglobmodernulul nu are nevoie să fie recunoscut fiindcă el, deja, a dobândit caracterul de reflectare a „unui adevăr ce există la propria sa naştere”. (M. Foucaud).
ALEXANDRU FLORIN ŢENE