Ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, devenită prin lege și Ziua Culturii Naţionale*, va fi marcată de GȘ Energetic Târgu Jiu printr-o serie de evenimente speciale pe parcursul întregii săptămâni 16-20 ianuarie.

▪ 16.01.2012, luni, promovarea campaniei cultural-comemorative;

▪ 17.01.2012, marți, Versuri şi icoane. Receptarea lui Eminescu în lirica românească – spectacol omagial Biblioteca Județeană;

▪ 18.01.2012, miercuri, Eminescu – eternul nostru contemporan. Actualitatea scrierilor socio/politice eminesciene (împărțire de fluturași cu fragmente reprezentative din publicistică);

▪ 19.01.2012, joi, Eminescu – aspecte ale gândirii socio-politice, dezbatere Biblioteca Județeană;

▪ 20.01.2012, vineri, concluzii, analize.

*

*Camera Deputaţilor a adoptat, în noiembrie 2010, un proiect de lege prin care 15 ianuarie, ziua de naştere a lui Mihai Eminescu, a devenit ziua Culturii Naţionale. „Ziua Culturii Naţionale va fi în viziunea noastră o zi în care nu doar celebrăm un mare creator, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional. Menţionăm faptul că, în Italia, de ziua lui Dante, în toate oraşele italiene au loc serbări publice, lecturi din opera lui, dezbateri publice, târguri de carte etc.”, se arăta în expunerea de motive a iniţiatorilor. Prin această lege, posturile publice de radio şi televiziune sunt obligate să reflecte în mod adecvat evenimentul.

Cel mai bun narator. Sadoveanu – 130 de ani de la naştere. Joi, 18 noiembrie 2010, ora 14.30, Biblioteca Judeţeană “Christian Tell” – Victoria. Depunerea lucrărilor până în 15 noiembrie 2010. Lucrările vor fi redactate normal, font 12, arial, cu diacritice, minim 1-3 pagini.

Proza scurtă voiculesciană, căci despre ea este vorba, se construieşte după reguli interioare proprii. Dacă Sadoveanu, în Hanu Ancuţei cultiva cu precădere întâmplările senzaţionale, „întâmplări cum nu s-au mai pomenit”, Voiculescu are o abordare de ansamblu a lumii dintr-o perspectivă doctrinară. El este „poetul epic al neobişnuitului” (S.P. Dan), propunând o anumită estetică centrată pe rolul esenţial al singularului. Pornind de la aceste considerente, s-a identificat în proza fantastică voiculesciană o anumită structură internă. Povestirile debutează sub imperiul unui anumit climat, sunt aduse în lumină evenimente neobişnuite circumstanţiale care generează resorturi senzaţionale ale intrigii, având finalmente o rezolvare îndeobşte magică a conflictului. Pe această structură epică se înscriu texte precum Pescarul Amin, Ultimul berevoi, Viscolul, Schimnicul, Sezon mort, Behaviorism, Capul de zimbru, Lacul rău ori Iubire magică.

Filosofia prozei lui Voiculescu are în centru drept mijloc esenţial de revenire a naturii în normalitate, magia, temă frecvent întâlnită. Abaterea de la normă este pedepsită în Lacul rău. Păcătosul Gheorghieş este înecat, pierdut fără urmă. Magia este tratată asemeni unui Prâslea. Se descoperă la urmă, după ce sunt încercaţi lăudaţii fraţi mai mari. Bătrâna Savila şi preotul îşi încearcă şi ei puterile, dar fără folos. Atunci însă când regulile magiei sunt sfidate, natura sancţionează eroul.

Voiculescu ilustrează în termeni didactici regulile de funcţionare ale magiei; în acest sens se spune că o face mai sistematic şi mai coerent decât Mircea Eliade.

Este mai întâi vorba despre imperativul prealabilei curăţenii trupeşti şi morale sau a abstinenţei; refuzul viciului şi al destrăbălării este o primă cerinţă a realizării actului magic. Spre exemplu, în Ultimul berevoi sunt chemaţi nişte măgădăi răi şi leneşi cărora li se cere să se conformeze acestor reguli. Gheorghieş încalcă aceste oprelişti într-o zi de duminică şi este pedepsit în Lacul rău.

O altă regulă a magiei este imperativul nondivulgării tainei iniţiatice, ezoterice a doctrinei magice (aşa cum se întâmplă  spre exemplu în Ultimul berevoi, în Pescarul Amin sau în Lostriţa).

În aceeaşi ordine de idei, magia este rezultat al sugestiei şi/sau fascinaţiei, nu al reprimării exagerate, al mutilării sau exproprierii (Schimnicul, Sezon mort, Iubire magică).

De asemeni, orice influenţă magică poate fi înlăturată printr-o alta, de altă natură (această regulă a magiei se verifică în Lostriţa şi în Iubire magică).

Legea analogiei magice se regăseşte în proza scurtă voiculesciană în două ipostaze: fie influenţa magică se transmite de la parte la întreg, fie de la copie la original. Prima situaţie presupune credinţa. Cea de-a doua este mai des întâlnită. În Lostriţa, Aliman merge la Dorna unde este învăţat să facă o copie din lemn a peştelui fermecat. În povestirea În mijlocul lupilor, luparul trăieşte într-o peşteră pe ai cărei pereţi sunt desenaţi lupi; lupii sunt astfel stăpâniţi de om.

Reperele de lectură sunt mult schematizate, dar orientează comprehensiunea textelor, în măsura în care lumea prozei fantastice voiculesciene provoacă şi incită, menţinând cititorul într-o permanentă expectativă, proiectându-l într-o lume arhaică, sacră, plină de mistere şi magie. Dincolo de evenimentele circumstanţiale neobişnuite, resorturile senzaţionale ale intrigii sau rezolvarea îndeobşte magică a conflictului, recuperarea dimensiunii arhaice a omului devine motivaţia fundamentală de lectură pentru cititorul contemporan. © Marinela Pîrvulescu @ Polemika

Scriitorul rus Alexandr Soljeniţîn (care a încetat din viaţă în 3 august 2008) câştigător al Premiului Nobel pentru literatură, autor al “Arhipelagului Gulag” şi importantă figură a dizidenţei sovietice conferă cuvântului „gulag” semnificaţia de spaţiu prototipal al detenţiei comuniste sub toate formele ei: lagăr de muncă, închisoare, colonie penitenciară; exilul şi deportarea sunt şi ele tot o formă a Gulagului.

Ar fi interesant de ştiut modul în care se reflectă Gulagul în conştiinţa românească actuală. Trimiterea la spaţiul concentraţionar sovietic nu este întâmplătoare, deoarece modelul sovietic a jucat un rol decisiv în construirea universului concentraţionar românesc. Scrierile despre Gulag sunt numeroase, fiind susţinute de mărturiile de detenţie, antiutopii şi alegorii, dar şi de literatura realistă. Cititorul român se află într-o situaţie delicată, deoarece literatura ipocriziei susţinută de comunism nu lăsa să respire decât aerul unei utopii ce proclama statutul omului nou, fericit în marea cetate roşie. Trecerea spre literatura adevărului infernal constituie un clivaj la nivelul comprehensiunii pentru cititorul obişnuit cu o literatură „cuminte”. Resursele individuale de a recupera o întârziere etico-morală explicabilă politic nu sunt întotdeauna la îndemână. În ceea ce priveşte geneza acestor mărturii, Ruxandra Cesereanu apreciază că mărturisitorii Gulagului nu îşi amintesc din paseism, „căci cel care a trecut prin Gulag îşi transcrie coborârea în infern din datorie morală, justiţiară, depoziţională şi, de-abia apoi, poate, din necesitate defulatorie-cathartică. Tema abordată necesită o succintă panoramare a Gulagului românesc, pornind de la premisa că mulţi dintre cititori nici măcar nu se născuseră când comunismul făcea istorie. Dacă Gulagul sovietic a început să funcţioneze în formă haotică încă din 1918, în ROMÂNIA Gulagul a căpătat rigoare parţial din 1945, când aşa-numita Brigadă Mobilă a primit puteri discreţionare, total din 1948, odată cu înfiinţarea Securităţii, până în 1964, când teoretic, Gulagul românesc a fost abolit. Gulagul, ca microunivers uman, reprezintă o paradigmă a macrouniversului care îl generează – societatea comunistă. Gulagul are aşadar o istorie originală şi este populat de o umanitate proprie: deţinutul, omul asupra căruia se aplică pedagogia punitivă a sistemului. Pretinzându-se a fi o „cetate perfectă”, societatea comunistă îşi revendică un cetăţean „perfect”: omul nou. Gulagul are funcţia de a-i reeduca pe cei care nu pot sau nu vor sa se integreze noului model uman sau chiar de a-i extermina. Ideea de individ desăvârşit excludea orice legătură cu transcendentul. Ideea în sine ţine de ideologie, pentru că în realitate omul nou cunoaşte o involuţie, o coborâre în infern.  Şi pentru că vorbim de involuţie şi infern trebuie să amintim de cea mai atroce închisoare românească, închisoarea de la Piteşti, în timpul reeducatorului Ţurcanu.

Despre fenomenul Piteşti, Alexandr Soljenitîn spunea ca întruchipează „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”.   Reeducarea se naşte iniţial dintr-un fel de penalitate platonică: nu corpul trebuie pedepsit, căci el este oricum decăzut, ci sufletul, singura materie ispititoare şi demnă de recuperat. Scopul devine astfel mutilarea prin terfelire a sufletului, după o schingiuire trupească atroce. Ineditul reeducării de la Piteşti constă în faptul că ea se circumscrie unui infinit punitiv. Originalitatea malefică a acestui fenomen se regăseşte în faptul că victimele erau alese cu precădere dintre studenţi, aceştia trăiau în aceeaşi celulă cu torţionarul care, de preferinţă, trebuia să fie cel mai bun camarad al victimei. Schingiuirea era reluată şi după reeducare, iar pentru a supravieţui, fosta victimă se transforma în călău. Testată la Suceava, prin non-violenţă, închisoare al cărei produs este chiar Ţurcanu, reeducarea a eşuat, neavând succesul scontat. Ea va fi însă reluată, amplu şi machiavelic, la Piteşti între 1949 şi 1952. Reeducarea avea patru etape, fiecare reprezentând câte o „bolgie” specializată (Ruxandra Cesereanu). Prima, demascarea externă, consta în obligativitatea victimei de a deconspira ceea ce tăinuise la ancheta oficială. Demascarea internă consta în denunţarea celor care-i facilitaseră victimei viaţa în detenţie. Urma demascarea morală publică, probabil cea mai atroce, pusă sub semnul patalogicului, căci victimele trebuiau să blasfemieze valori-tabu, precum familia sau Dumnezeu. Această etapă echivalează cu decăderea umană, deoarece trecutul era renegat, valorile morale, umane religioase erau desacralizate şi vulgarizate. Cea de-a patra etapă făcea trecerea de la condiţia de victimă la cea de călău, proaspătul reeducat trebuind să fie apt să conducă demonstrativ procesul de reeducare al celui mai bun camarad din celulă, pe care îl va tortura exemplar. Reeducaţii se dedubleză schizoid, iar scindarea este resimţită ca o decorporalizare în care sufletul este spectator, iar trupul, actor. Costin Merişca, fost deţinut, aminteşte trei soluţii posibile în faţa reeducării: refularea, moartea şi nebunia, însă doar prima depinde de voinţa celui torturat. Sinuciderea reprezenta o fantasmă, victimele erau silite să supravieţuiască doar pentru a deveni la rândul lor călăi, şi deci „educatori”. Finalul reeducării culminează cu interzicerea dreptului de a fi victimă, după cum spune şi Paul Goma. Probabil acesta este şi motivul pentru care multă vreme fenomenul Piteşti a fost înconjurat de tăcere, iar ororile sale au rămas necunoscute până târziu, pentru că la Piteşti martiri sunt doar morţii, restul reeducaţilor având un statut hibrid, de victimă, respectiv călău. Schingiuieşte ca să nu fii schingiuit. Aceasta poate fi maxima închisorii de la Piteşti, unde, nu doar nietzscheean, între 1949 şi 1952, Dumnezeu a murit.

Celor care se grăbesc să judece nu le pot spune decât să nu se pripească, pentru ca a judeca un astfel de experiment istoric şi în speţă materialul folosit, adică cel uman, poate deveni un joc delicat. Aşa cum susţine Gh. Bordeianu ca de altminteri şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa, un alt reeducat recuperat, fenomenul Piteşti nu poate fi redat şi judecat din afară, de către colecţionarii de atrocităţi. Cel ce a trăit în mlaştina disperării a văzut diferit realitatea, pentru că a fost silit să supravieţuiască. Lecturi precum Mărturisiri din mlaştina disperării, Dumitru Gh. Bordeianu,  Patimile după Piteşti, Paul Goma, Fenomenul Piteşti, Virgil Ierunca, Tragedia Piteşti, O cronică a reeducării din închisorile comuniste, Costin Merişca, Memorialul ororii, colectiv de redacţie: Silvia Colfescu, Nicolae Henegariu, Angela Dumitru, Cristina Cantacuzino, Moara dracilor. Amintiri din Închisoarea de la Piteşti, de Eugen Măghirescu, La capăt de drum, de Marcel Petrişor, toate acestea  sunt în măsură să vă configureze o imagine mai clară asupra experimentului de faţă.

Personal, cred că problema fenomenului Piteşti rămâne deschisă interpretărilor; ceea ce e însă vital este ieşirea din ignoranţa lui „nu ştiu”, „nu mă interesează”. Ororile trecutului, văzute simplist ca greşeli, pot fi repetate dacă nu se cunosc. Şi în mod sigur nu vom fi niciodată pregătiţi pentru astfel de experimente umane duse până dincolo de graniţa inumanului. Marinela Pîrvulescu @ Polemika

Îmi asum încă de la bun început posibilitatea zădărniciei unui asftel de gest de a invita la lectură. Şi totuşi motivele care îmi susţin demersul sunt de bun simţ.

Mai întâi actul lecturii trebuie văzut ca mijlocire între experienţa lectorului şi experienţa livrescă. Dincolo de funcţia cathartică, lectura dezvăluie experienţe şi modele sau antimodele umane care, asumate conştient şi responsabil, pot fi motorul activităţii de disciplinare, cultivare, civilizare şi moralizare a omului. Altfel spus, lectura implică educaţie, adică formare a individului pentru el insuşi şi pentru societate.

Pe de altă parte, noi, oameni ai postmodernităţii vom urma „spiritul veacului”. Suntem obişnuiti să fim în tendinţe, să respirăm noile schimbări ale societăţii şi să ni le asumăm pentru a nu fi depăşiţi de timpul în care trăim. Societatea românească a probat o mulţime de modalităţi de a ieşi în evidenţă. În perioada postdecembristă, modalitatea de existenţă guvernată de mirajul lui „a avea” a devenit un ideal. Respectul părea a decurge din statutul social „construit”, însă realitatea e alta. „A avea” (bani, influenţă etc.) nu poate suplini în vremuri contradictorii pe „a şti”. A cunoaşte, a învăţa, a deveni om cu un anumit nivel de cultură care să-ţi facă cinste în societate sunt deja idealurile postmodernităţii. Viaţa e un lung şir de alegeri: ţine de opţiunea fiecăruia ce vrea să facă cu propriul viitor: să se integreze societăţii şi să dovedească faptul că existenţa sa nu este un simplu accident, ci este un destin sau să rămână în afara istoriei umanităţii, înmulţind numărul anonimilor fără chip.

Pentru oricare din argumente aţi opta, un lucru e cert: „suntem ceea ce citim”, după cum spunea Sanda Cordoş. Dacă însă nu citim, ce suntem? Pledoarie pentru lectură • Marinela Pîrvulescu @ www.energeticnr1.com

Nora Iuga

Vineri, 23 iulie 2010, ora 13:00, în sala de lectură a Bibliotecii Judeţene „Christian Tell” din Târgu Jiu, va avea loc un prim episod itinerant al Târgului Alternativ de Carte. Întâlnirea de la Târgu Jiu va include lecturi, lansări şi proiecţii video cu Nora Iuga, poetă, prozatoare şi traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi scriitorii Dumitru Bădiţa şi Oana Cătălina Ninu.

Evenimentul face parte din programul “Literatura română scrie pe mine” şi reuneşte, într-un format nou, ofertant şi dinamic, autori care performează live alături de autori înregistraţi pe materiale audio-video. Târgul Alternativ de Carte (TAC) este un cinema literar, un studio de carte şi un salon pentru lecturi şi lansări, ce îmbină caracteristicile unui târg clasic cu cele ale unui festival multimedia.

Uniunea Scriitorilor din România, cu sprijinul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, a organizat, între 28 – 30 mai 2010, pe Calea Victoriei nr. 115, ediţia inaugurală a Târgului Alternativ de Carte.  A doua ediţie va avea loc în toamna acestui an. [Agenţia de Carte]

Interviu inedit cu Marta Petreu

Mihai Vakulovski: Doamna Marta Petreu, pina nu demult erati unul din putinii poeti optzecisti care inca nu-si scosese o antologie. Ce inseamna pentru un poet antologia de autor? Cum ati hotarit sa editati – la Apostrof – Apocalipsa dupa Marta – antologia dvs. – si de ce?

Marta Petreu: Da, am pacatuit, mi-am facut o antologie de autor dupa pofta inimii mele. S-a intimplat asa: sotul meu a adus acasa un album Barlach. Rasfoindu-l, am dat de imaginea femeii cu fata acoperita si miinile goale. Da, cea pe care am pus-o pe coperta. ai mi-am spus ca merge grozav cu poemele mele religioase, cu poemele mele de cersetor la poarta transcendentului. Asa ca mi-am facut antologia de dragul acestei imagini care ma cuprinde. A fost o intimplare fericita. Colegii mei apostrofici mi-au lucrat cartea: Ana mi-a cules-o, Claudiu mi-a corectat-o, Adi mi-a machetat-o, dl Horváth a supravegheat tipografia, directorul tipografiei, dl Manole, mi-a dat o hirtie speciala… Era sa clacam la coperta: se pare ca e cel mai greu sa tiparesti negru cu negru, imaginea ieoea mizerabil… Am intirziat aparitia cartii citeva luni, tot refacind filmele. Eram bolnava atunci, iar esecul copertii mi-a creat o nevroza rea, credeam c-o sa mor si n-o sa-mi mai vad volumul. Acum o vad tot timpul, pentru ca, oricit se straduieste Jozsef, colegul meu care se ocupa cu difuzarea, nu reuseote s-o vinda… Da. Iata, stimate tinere domn, din ce mi-a iesit antologia: dintr-o intimplare si din gentiletea colegilor. I-am pomenit pe fiecare anume, cu numele, pentru ca daca aceasta carte a mea va supravietui 100 de ani de singuratate in moarte, sa supravietuiasca cu ei cu tot, iar eu sa nu fiu singura…

M.V.: Cum ati inceput sa scrieti poezie? Va amintiti anturajul, locul, sentimentul acelui moment/eveniment?

M.P.: Oho! de cind ma stiu am vrut sa devin scriitor. Am inceput sa mizgalesc hirtia prin clasa a doua sau a treia. Faceam poezele. Foarte proaste.

M.V.: Va amintiti ce ati simtit cind ati vazut cartea dvs. de debut?

M.P.: Nu. Imi amintesc numai ce am simtit vazindu-mi spaltul. Era o dimineata umeda de februarie. Am facut corectura, citind ce aveam in minte, nu ce era pe hirtie. De aceea cartea a iesit cu multe erori de tipar, care mi se datoreaza in intregime.

M.V.: Cum a fost primita de critica Aduceti verbele, cartea de debut, si a actionat asta cumva asupra dumneavoastra?

M.P.: In 16 martie 1981, era o joi, pe vremea aceea Romania literara aparea joia: era dupa-amiaza. Am luat revista si am inceput s-o rasfoiesc dinspre sfirsit spre inceput, asa rasfoiesc totdeauna revistele. ai la un moment dat am ajuns la cronica lui Nicolae Manolescu, si-am recunoscut coperta volumului meu. Prima cronica la prima mea carte. Am ametit. Da, au fost pe urma alte cronici, bune si mai putin bune, dar nimic n-a egalat socul primei. Bucuria aceea. Am fost norocoasa. Cei ce debuteaza azi nu mai au sansa pe care am avut-o eu, pe care au avut-o toti optzecistii. Institutia critica s-a dezorganizat azi. Pacat.

M.V.: Ati debutat la Bucuresti, unde mai apoi veti publica aproape toate cartile de poezie, exceptie facind Loc psihic, a treia carte si – iata – Apocalipsa dupa Marta. (E o tactica, un plan bibliografic sau…)

M.P.: Bucurestiul a fost, pur si simplu, mai generos, mai deschis cu mine. Nu din cauza atmosferei politice, ci pur si simplu pentru ca in acei ani Clujul era un oras inghetat cultural. Foarte provincial. Foarte plin de prejudecati.

M.V.: Despre perioada de la Echinox. Profesori, colegi, lecturi, amintiri…

M.P.: Echinox-ul a fost un fel de minune. Era privit cu ostilitate: de universitate si de universitarii care erau in afara lui; de lumea literara locala; de partid. Am invatat enorm la Echinox: era o atmosfera de libertate, de fronda. Trupa de echinoxisti pe care am prins-o eu – Teposu, Grosan, Hurezeanu, Silvia Balea etc. – era extraordinara. Ca poet, insa, datorez mai mult Tribunei si lui D.R. Popescu, care ma publica sistematic, punindu-mi astfel numele in circulatie, decit Echinox-ului. La Echinox altii erau poetii favoriti…

M.V.: Cind ati aflat de “Cenaclul de Luni” si cum ati facut cunostinta cu membrii lui?

M.P.: Devreme. Din Echinox, unde Ion Pop ii publica sistematic. La un moment dat s-a facut un “cenaclu de luni” pentru noi, cei din Cluj, care am citit acolo. Erau de fata Doinas, Dana Dumitriu. Am citit si eu. Doinas mi-a comparat poemele cu ale lui Celan. Stateam linga Buduca si l-am intrebat cine e Celan. Nu stia nici el. Am aflat pe urma. Pe optzecisti ii stiam de te miri unde, veneau ei la Cluj, ne intilneam la Sighisoara, la festivalul de acolo… Eram multi si reuseam, cu complicitatea unor critici consacrati, sa cream o anume presiune asupra mecanismelor blocate, prin decizii politice, ale lumii literare.

M.V.: De mai mult timp conduceti revista si editura Apostrof. Vi s-a intimplat sa primiti la redactie texte exceptionale cu nume inca necunoscute? Cum vedeti/vi se pare literatura scrisa de tinerii ultimilor ani? Ce (sau pe cine) ati evidentia?

M.P.: Exceptionala a fost Iudith Meszaros. Floarea Tutuianu. In rest, primesc de toate: de la texte bune la textele grafomanilor. Ca peste tot…

M.V.: Despre influente sau preferinte. ai cum s-a intimplat ca L. Blaga, de care va leaga atit de multe (filosofia, catedra, poezia si – in sfirsit – Clujul), sa nu va influenteze in nici un fel poezia?

M.P.: Pentru numele lui Dumnezeu, nu ma pune in aceeasi ecuatie cu Blaga. Blaga a fost un mare poet si-un mare filosof (si un slab profesor). Eu sint un soldatel care azi e, miine, nu se stie. Imi fac si eu de lucru pe-aicea, o vreme. Dar, o sa fii surprins, Blaga, pe care l-am citit foarte devreme – primisem Poemele luminii ca premiu, pe clasa a VII-a -, m-a invatat libertatea de-a scrie cum simti, respectind numai ritmul… Liceana, ani de zile am purtat peste tot, prin toate gazdele unde locuiam, volumele cele doua din BPT, citite si rascitite…

M.V.: Despre antologia generatiei ’80 de Al. Musina. Rolul, locul si importanta ei.

M.P.: Atunci mi-a placut, cu citeva obiectii. Acum cred ca a fost prematura. Ar trebui refacuta, multi poeti au crescut prin carti publicate ulterior…

M.V.: Ce ziceti de canonul “topul” national (din centru) si de canoanele locale, in cazul dat – cel (cele) clujean(-jene). De unde credeti ca apar atitea (si asemenea) diferente?

M.P.: Pe cel national, nu-l cunosc. In cel local, sint exclusa din start.

M.V.: Poezia dvs. degaja o puternica iluzie de biografic, chiar daca uneori e o biografie simbolica, alteori generalizata si intens artistizata, o biografie a faptelor, dar si a starilor. Ce rol a avut pentru poezia Martei Petreu biografia Martei Petreu?

M.P.: De izvor.

M.V.: Ati spus ca premierea cartilor dvs. (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, Premiul Salonului de Carte Oradea si Cluj, Premiul revistei Poesis, Premiul “G. Cosbuc” al revistei Contemporanul, Premiul “Nichita Stanescu”, Premiul Uniunii Scritorilor pentru poezie) s-a datorat prietenilor dvs. Ce rol are prietenia (a) in si pentru literatura si (b) pentru dvs. personal?

M.P.: Pai da. Daca n-ar exista prietenii care ne citesc, cine ne-ar mai citi – si premia! – pe lumea asta? Am citiva prieteni, nu multi. Ma sprijin de ei sa ramin in viata. Imi pasa de reactia lor cind eu scriu ceva. Imi pasa de ceea ce scriu ei. Dar premiul de debut nu mi-a fost dat pe prietenie, nu cunosteam nici un scriitor la vremea aceea. ai nici premiul pentru Cartea miniei, cred.

M.V.: Poeziile dvs. sint la genul feminin si abordeaza cu multa indrazneala relatia dintre barbat si femeie. “Prietenii mei, Barbatii”, “Creierul tau frumos” sau “nu ma atinge” sint niste sintagme care spun foarte mult. Credeti ca un barbat se impune mai mult in literatura decit o femeie? Sau cum se lamureste ca exista incomparabil mai multi scriitori celebri de genul masculin?

M.P.: Da, exista mai multi scriitori “de genul masculin”. Dar situatia incepe sa tina de trecut… O sa vina ele, feministele, si-o sa faca ordine si-n literatura romana… atii cum se explica faptul ca exista mai multi barbati celebri? Prin femeile necelebre care le-au pregatit ceaiul, le-au cirpit ciorapii, le-au crescut copiii… Glumesc numai pe jumatate. Dar barbatii sint intr-adevar prietenii mei. Fara ei, lumea ar fi de cenusa.

M.V.: Cu toate ca – in poezie – sinteti o voce feminina “cu garda deschisa” (Gh. Craciun), ceea ce se intimpla foarte rar in literatura, cel putin pina acum, in poezia erotica scoateti in evidenta o altfel de dragoste decit s-ar astepta criticii literari, care – nu-i asa? – sint barbati. O dragoste prin intelectul, creierul masculin, o atractie cerebrala. N. Manolescu v-a propus la o emisiune de-a sa (“Profesiunea mea cultura”) sa cititi Falanga, un poem desavirsit. Care e relatia dvs. cu un poem pe care-l scrieti, cu unul deja scris si cu un poem de-al dvs. pe care trebuie sau vreti sa-l cititi? Care e dessebirea dintre un poem pe care l-ati citi(t) intr-o emisiune televizata si altul din aceeaoi carte pe care n-ati vrea sa-l cititi?

M.P.: Multumesc, si eu cred ca Falanga e o arta poetica deplina. In privinta a ceea ce as vrea sa citesc… O, demult, demult, cind scriam un poem, ardeam de nerabdare sa-l citesc cuiva cu voce tare. Mi se parea normal si sa-l citesc in public: la cenacluri, la radio, la televizor… Am observat insa ca lectura propriilor mele poeme imi face rau. Ma face sa regresez spre fondul latent, adesea traumatic, din care le-am nascut. Tremur citindu-mi-le. Tremur si mi-e rau. Asa ca, mai nou, nu mai accept sa citesc nici un poem, nicaieri. Pur si simplu. Sint toxice.

M.V.: Cred ca nu sint singurul curios de unde vine sau cum a aparut acel “Oho!” omniprezent in poezia dvs. si nemaiintilnit la alti scriitori?

M.P.: Il am si cind vorbesc. Bine ca am ceva original, nu-i asa?

M.V.: Foarte interesanta este relatia eului dvs. poetic cu Dumnezeu, care se inrautateste in Dimineata tinerelor doamne, se raceste si mai mult in Poeme nerusinate, ca in Cartea miniei El si eul sa devina dusmani si ca sa ia o cu totul alta directie in Apocalipsa dupa Marta. Nu cred ca v-as fi intrebat de religie daca aceasta tema n-ar fi fost atit de importanta in poezia dvs.

M.P.: E Dumnezeul tatalui meu. Mi l-a dat mie. Am spus asta, am scris asta in poemele mele, dar asta-i avantajul de-a scrie poezie: scrii adevarul si nimeni nu te crede, toti gindesc ca “poetizezi”.

M.V.: Citind cartile dvs. iti vin in minte termeni ca poezia traita, poezia antica, poezia vitala, poezia existentiala, poezia disperata, poezia intima. Ce afirmatie a criticii literare despre poezia dvs. v-a parut (-) cu totul aiurea; (-) v-a amuzat; (-) v-a enervat; (-) v-a plictisit etc.

M.P.: Oho, tinarul meu interlocutor, n-am chef sa recitesc cronici vechi. Iti marturisesc o veche tristete, vindecata: la prima mea carte, mi-as fi dorit ca Negoitescu sa scrie despre ea. N-a scris. Peste ani, mi-am dat seama ca cel mai bun critic de poezie nu e Negoitescu, care o ia adesea razna, ci Manolescu. Iar prima cronica la prima mea carte a scris-o Manolescu. Un dar pentru o viata, nu-i asat De amuzat, m-a amuzat clasarea mea printre textualisti si printre postmodernisti, apoi printre feministe. Cutiutele astea nu mi se potrivesc nicicum…

M.V.: In Ziua miniei eul poetic trage moartea de coada, o zadara. Cind va ginditi la moarte (alta tema importanta in poezia dvs.), “moartea” e ceva personal, va priveste pe dvs. sau, sa zicem, o tema filosofica.

M.P.: Am trait, asa cum se cuvine, intr-o intimitate adinca cu ea. De pe la 8-9 ani. De pe vremea cind tatal meu ne citea Apocalipsa, iar eu intelegeam ce inseamna ca “Oamenii isi vor cauta moartea si n-o vor afla, vor dori sa moara, si moartea va fugi de ei”. Ea, moartea, e norocul nostru. Al meu.

M.V.: Cel mai des procedeu utilizat in poezia dvs. – comparatia. Cu ce ati compara (I) poezia dvs. si (II) cu cine v-ati compara ca poeta?

M.P.: Nu stiu. Nu stiu.

M.V.: In numarul Saul Steinberg al Apostrof-ului scrieti despre expozitia cu “lucrurile” scriitorului din East 57 Street. Aveti obiecte la care tineti mai mult si – daca da – ce va leaga de ele? Ce n-ar trebui sa lipseasca dintr-o expozitie Marta Petreu si ce n-ati dori sa apara acolo?

M.P.: Un volum Rilke pe care l-am furat din casa unui prieten, Biblia, masina de scris Consul pe care mi-a dat-o Pierre, o fotografie cu Pierre, o bomboniera albastra de sticla a mamei mele (ma fascina in copilarie), fotografia matusii mele Marta (de la ea am numele), cele doua volume Blaga primite premiu pe clasa a VII-a, o nuca de cocos primita de la sotul meu, fotografiile surorii si fratelui meu, carnetul de sofer, o tava de ceramica alba cu flori liliachii de la mama mea, un polover negru de lina, un CD cu Imperialul lui Beethoven, altul cu Patetica lui Ceaikovski, un DEX, o agenda, Catulli Carmina de Carl Orff, un dictionar botanic cu planse colorate, o bricheta, o scrumiera, un pachet de tigari, o ceasca de cafea galbena ca papadia plina cu cafea, ochelarii. Nici o rochie, nici o haina. Nici o bijuterie. Nici o mobila.

M.V.: Acum: ati putea incepe viata oarecum de la inceput, in sens ca sa va lipsiti de absolut toate obiectele dvs., ati putea sa lasati totul si sa va mutati intr-un apartament gol din _______ de unde vreti dvs., doar din Romania – nu. … ce oras (?) ati alege daca ar trebui sa alegeti…

M.P.: Tinarul meu domn, am facut o data asta, m-am mutat intr-un apartament perfect gol. Cine stie ce aduce viitorul, poate… Poate ma mut la tara. Am gasit un sat perfect: Rimetea, sub Trascau. Case albe. Piateta centrala. Biserica de secol XII. Muntii – deasupra. Romania, judetul Alba. Doua ore de Cluj, cu masina. Din pacate, mult prea scump pentru posibilitatile mele.

M.V.: Cu ce scriitor, cu cine ati vrea – acum – sa va intilniti?

M.P.: Cu Kafka. Cu Bisy Casares. Cu Tolstoi. Cu Cioran. Cu Negoitescu. Cu Bulgakov. Cu Schopenhauer. Cu Pascal. Cu Aristotel. Cu Seneca. Cu Caragiale.

M.V.: Imi dau seama ca nu v-am intrebat nimic despre copilarie. Credeti ca inceputurile sint fatale, v-a marcat ceva de care n-ati mai putut scapa?

M.P.: Da, da, da. Tatal meu cumplit. Mama. Noroiul de pe ulita, vara, dupa ploaie – era caldut, il simt si-acum pe talpi. Iarba care incoltea. Felul cum rasareau florile. Florile. Omizile care-mi faceau scirba. Mirosul gradinii de zarzavat. Soarecii. Pisicile. Aveam una, Tiva, neagra cu pete albe. Mieii carora le faceam canacei de lina. Bivolii de care imi era frica. Straturile pe care le pliveam. Mirosul de porumb copt. Culoarea noptilor de toamna si mirosul cinepii topite in riu. Era tot timpul ceva de facut. Florile de finata. Animalele care trebuiau hranite. Un ciine, Grivei, mort de batrinete. Varuitul de primavara. Rochia noua de Pasti. Dupa-amiezele de duminica, cu lungi dureri de cap. Frigul. Frumoase erau numai verile, lungi, calde, prafoase, cu fructe dulci cazind in iarba, cu mirosul de rezeda si regina noptii. In rest, o tristete, o posomorala, o jale. (Bucuresti – Cluj)

E-mail: revista_tiuk@yahoo.com
© Copyright pentru grafica Dan Perjovschi; Webdesign & Webmaster Viorel Ciama

Marta Petreu – Coborarea Ingerilor

Nu exista iubire. Slava tie: nu mai exista. Exista
numai gura asta spurcata a mea care spune
cuvinte: bucurie tandrete dragoste dimineata
sens lumina iarba placere

Dar pe lume exista numai cruzime

si ploaia asta de sânge
hemoragia asta întunecata a ta

Oho! degeaba ploua cu sânge: noua nu ne mai pasa
în zadar ne faci semne
Nu exista iubire Domine nu
Noi suntem pe de-a-ntregul ai tai

Oho! ai tai umblam prin stratul negru de sânge
ca prin iarba de toamna cu bruma

Suntem ai tai Domine. Cad din cer
ca niste fulgi care latra
câinii tai. Ninge cu javre
Urla la stele boturi flamânde de câine
Da. Suntem ai tai. Tata. Hulim în numele tau:
faca-se deci voia ta de calau

Eu sunt Marta. În genunchi ma asez. Întind grumazul. Amin.